Rezumat
În studiul de față investigăm practica politică a călugăririi silite a unor membri ai familiilor domnești din Țările Române în veacurile XVI-XVII, obicei moștenit din Bizanț prin care pretendenții erau înlăturați definitiv din cercul puterii și, printr-o mutilare simbolică a nasului sau urechilor, erau stigmatizați vizual și social. În particular, ne aplecăm asupra cazului doamnei Elena Rareș, soția lui Petru Rareș, care a intrat în conflict cu Alexandru Lăpușneanu (1552–1561) pentru că a încercat să-i impună pe fiii săi la tron, fiind silită de împrejurări să-și ia haina monahală și să se închidă în mănăstire în toamna anului 1552, ulterior fiind executată de Lăpușneanu, în 1553. Cercetarea noastră relevă, totodată, anumite mentalități ale societății Moldovei medievale prin care practica călugăririi silite, deși contestabilă canonic în reperele secolului XXI, era asimilată atunci de cler, de episcopi, de boieri și de popor ca un mod legitim, pentru pretendenții domnești înfrânți, de a-și ispăși vinovățiile politice și de a-și răscumpăra sufletul înaintea lui Dumnezeu prin penitența în viața monahală. Era un mod de a grația pe cel vinovat cu o pedeapsă mai umană și mai spirituală decât pedeapsa capitală, decizia ținând de clemența domnului care avea, în ultimă instanță, dreptul de viață și de moarte asupra supușilor săi.
Cuvinte cheie
1552–1553, Alexandru Lăpușneanu, călugărire silită, canoane, Elena Rareș, Moldova
