Rezumat
După moartea lui Iancu de Hunedoara (11 august 1456), familia sa a căzut în dizgrația lui Ladislau Postumul. Plin de resentimente, regele Ungariei l-a acuzat pe regretatul căpitan general al țării (și fost guvernator) că i-a schimbat pe domnii Țării Românești și Moldovei după bunul său plac și în interes propriu. Reevaluarea izvoarelor istorice relevă însă că intervențiile lui Iancu de Hunedoara în Țările Române au fost motivate de cele mai înalte rațiuni strategice. Dacă în prima parte a lucrării am prezentat situația până în anul 1446, perioadă marcată de cruciada de la Varna (1444), partea a doua se referă la perioada 1447−1456, a cărei punct central este campania de la Kosovo Polje (1448). Intervențiile lui Iancu de Hunedoara în Țara Românească și Moldova, în anul 1447, au fost precedate de tratative diplomatice intense, care s-au materializat într-o mare alianță antiotomană care se întindea de la Castel Nuovo, reședința lui Alfonso de Aragon din Neapole, până la tabăra lui Skanderbeg, din Munții Albaniei, și la seraiul lui Ibrahim Karamanoğlu, din Iconium/Konieh. Schimbarea lui Vlad Dracul cu Vladislav al II-lea și a lui Roman al II-lea cu Petru al II-lea nu numai că a readus Țările Române în sfera de influență a Regatului Sf. Ștefan, dar i-a asigurat lui Iancu de Hunedoara un sprijin militar consistent pentru campania sa de la Kosovo Polje. Eșecul întreprinderii a amânat cu opt ani confruntarea hotărâtoare cu otomanii, în care Iancu de Hunedoara a crezut până la sfârșitul vieții sale. Pacea de la Adrianopole din 1451 a fost mediată de Vladislav al II-lea, a cărui domnie era garantată atât de Ungaria, cât și de Imperiul Otoman. Cu toate acestea, tendințele de autonomie ale voievodului Țării Românești au fost sancționate de căpitanul general al Ungariei cu confiscarea cetății și a Țării Făgărașului, probabil în toamna anului 1455. La începutul anului 1456, tensiunile dintre cei doi au culminat cu un scurt război personal pentru domeniul confiscat, care a avut drept consecință înlocuirea voievodului Vladislav al II-lea cu pretendentul tronului, Vlad Dracul, în ajunul bătăliei pentru Belgrad (iunie−iulie 1456).
Pozițiile lui Iancu de Hunedoara în Moldova erau și mai greu de menținut, din cauza războiului civil dintre fiii și nepoții lui Alexandru cel Bun (1400−1432): după dispariția lui Petru al II-lea, enigmaticul „Ciubăr Vodă”, identificat ipotetic de istoriografia modernă cu un căpitan al lui Iancu de Hunedoara, a menținut vremelnic voievodatul de la est de Carpați în sfera de influență a Ungariei, în timpul scurtei sale domnii de două luni (sfârșitul toamnei anului 1448). Următorii domni, Alexăndrel Vodă și Bogdan al II-lea, au încheiat tratate de alianță cu Iancu de Hunedoara doar pentru a-și asigura pozițiile de amenințarea pretendenților la tronul Moldovei, sprijiniți (tacit) de regele Cazimir al IV-lea al Poloniei. Pierderea domniei de către Alexăndrel Vodă în favoarea lui Petru Harnazan, care a luat numele domnesc de Petru Aron (1454), a scos Moldova din sfera de hegemonie a Ungariei pentru următoarele două decenii. Singurul punct de control menținut de Ungaria a rămas cetatea Chilia, până în 1465, când a fost cucerită de Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457−1504).
Cuvinte cheie
Iancu de Hunedoara, Imperiul otoman, Kosovo Polje (1448), Moldova, Țara Românească
