Rezumat
Autoarea observă că clasificarea izvoarelor scrise în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457–1504) după origine, obiect, conținut sau formă – folosită până astăzi – nu este satisfăcătoare. Prin urmare, ea propune o altă clasificare: 1. A scrie pentru Dumnezeu (manuscrisele religioase, pomelnicele, citatele din texte liturgice care însoțesc inscripțiile de pe obiecte și de pe broderii; inscripțiile explicative de pe fresce, de pe miniaturi, de pe piesele de orfevrărie, de pe țesături, de pe sculpturile în lemn); 2. A scrie din rațiuni practice (actele domnești, actele boierilor și ale ierarhilor, documentele orășenești, o singură scrisoare particulară; manuscrisele juridice, inscripțiile de posesie de pe obiectele personale); 3. A scrie pentru garantarea autenticității (legendele monedelor, legendele sigiliilor); 4. A scrie pentru păstrarea memoriei (cronicile, însemnările dedicatorii ale manuscriselor, inscripțiile funerare, pisaniile, inscripțiile de pe obiecte din metal, inscripțiile de pe țesături, o singură inscripție pictată, inscripțiile de pe vasele de ceramică).
Numărul celor care scriau nu era egal cu numărul celor care citeau. Autorii variatelor tipuri de scriitură erau, pe de o parte cărturarii din mediul laic sau monahal care au compus cronicile și, pe de altă parte, toți cei care copiau manuscrisele, redactau documentele, gravau, brodau, pictau, incizau, sculptau. Creatori erau numai cei din prima categorie; ceilalți urmau anumite modele. Conținutul manuscriselor religioase din această epocă nu a fost analizat în detaliu, deci nu putem ști în ce măsură copiștii acestor manuscrise erau erudiți sau simpli artiști care copiau mecanic un text (quasi pictores). Pentru artizanii experimentați, a picta, a grava, a broda sau a sculpta o inscripție nu presupunea cunoașterea unei limbi sau a unui alfabet. Și în acest caz, trebuie să admitem folosirea de modele care erau copiate cu fidelitate. Încercarea de a identifica în izvoarele timpului pe cei care au compus sau doar au reprodus un text este foarte dificilă. Cercetările au dat la iveală numele a doar 25 de copiști de manuscrise și a puțin peste 30 de pisari din cancelarie. Amănunte de natură prosopografică există doar pentru unii dintre ei. Textele însele nu îngăduie să se știe prea multe despre autorii sau redactorii lor. O mică parte din producția scrisă era menită lecturii contemporanilor. Unele texte se îndreptau către potențiali lectori din viitor despre care se presupunea că aveau să fie interesați de persoane și de lucruri din trecut, altele aveau ca destinatar pe Dumnezeu însuși. Cărturari nu erau decât cei care aveau nevoie să fie: preoții din mănăstiri, unii dregători din administrația centrală și locală, unii meșteri, unii negustori și unii membri ai comunităților catolice din târguri. Notari publici nu existau. Cum nici domnitorul nici vreun alt dregător nu semnau documentele, este imposibilă aprecierea gradului lor de instrucție. Scrisul răspundea exclusiv unor nevoi sociale și nu unor chemări lăuntrice. În lumea aceea dominată de oralitate, comunicarea s-a materializat mai degrabă în imagine decât în text, poate pentru că accesul la mesajul transmis prin imagini a fost întotdeauna mai facil. Pentru marea masă de analfabeți, scrisul trebuie să fi avut o dimensiune mistică și misterioasă, tocmai pentru că era familiar unui număr mic de inițiați. În Moldova lui Ștefan cel Mare, scrisul era receptat prin caracterele sale exterioare. Aspectul pe care toată lumea îl percepea căpăta o însemnătate mai mare decât conținutul pe care oamenii nu-l înțelegeau fără ajutorul unei persoane capabile să-l citească. Materialitatea textului îl făcea palpabil, credibil și de necontestat, îl trecea din dimensiunea abstractă în cea concretă. Materialele scumpe folosite drept suport sugerau ideea de maiestate, de putere, de prestigiu și de bogăție. Înconjurați de scris, a cărui autoritate era recunoscută și respectată, locuitorii Moldovei lui Ștefan cel Mare, în majoritatea lor covârșitoare, trăiau de fapt în afara civilizației lui.
Cuvinte cheie
cărturari, imagine, oralitate, scris, Ștefan cel Mare
