Rezumat
Studiul de față investighează o problemă de istorie eclesiastică referitoare la spațiul Moldovei medievale, respectiv situația arhimandriților atestați în veacurile XV-XVI și rolul lor în organizarea, conducerea și funcționarea Bisericii Ortodoxe din Moldova. Autorul surprinde evoluția acestei titulaturi bisericești, observând că în veacul al XV-lea doar egumenul Mănăstirii Bistrița a purtat această distincție și, începând cu 1467, conducătorului Putnei i s-a oferit această demnitate, care însă trebuie corelată cu dorința lui Ștefan cel Mare de a transforma prima sa ctitorie într-un centru monastic de primă importanță. De altfel, cei mai mulți arhimandriți sunt atestați, în perioada studiată de noi, la mănăstirile Putna și Bistrița, deși acest titlu apare documentat sporadic și la conducătorii altor mănăstiri, precum Probota sau Humor. Având un statut privilegiat din punct de vedere juridic, rolul arhimandriților a fost deosebit de însemnat, acordarea acestei demnități egumenului unei mănăstiri fiind corelată cu o creștere a prestigiului comunității monahale în cauză.
Cuvinte cheie
arhimandrit, Mănăstirea Bistrița, Moldova, Putna, Ștefan cel Mare
