Rezumat
În timpul războiului Pontic împotriva Imperiului Otoman (1473–1486), Ștefan cel Mare și boierii săi au luat sub stăpânire Țara Românească, acțiune descrisă în Cronica lui Ștefan Cantacuzino printr-o referință la stăpânirea voievodului Ștefan în acel principat și printr-o ctitorie – biserica voievodală din Râmnicul Sărat. Autorul arată că cei 19 ani de stăpânire ai lui Ștefan cel Mare în Țara Românească, pe care îi indică cronica, reprezintă perioada de stăpânire a voievodului moldovean asupra cetăților Chilia–Licostomo și a teritoriului lor, adică sudul interfluviului Prut-Sasic (Sărata), Delta Dunării și Dobrogea de nord-est, o parte de est a fostei Basarabii, care era o parte a Țării Românești.
Ștefan cel Mare a lansat de asemenea un atac asupra centrului Dobrogei cu scopul de a distruge frontiera războinică turcească (uğ) instalată acolo. Această nouă afirmație se bazează pe un pasaj din Historia Polonica a lui Jan Długosz despre rezultatele atacului românesc, în care ocnele de sare ale otomanilor de pe litoralul Dobrogei (probabil de la Tuzla) au fost distruse. Pasajul a fost rezumat în Cronica Polonă a lui Joachim Bielski, iar acum, după reconstituirea întregii campanii, acest episod poate fi datat în iarna 1477/1478. De atunci, Moldova a fost recunoscută ca Valahia Mare, iar domnitorul ei ca Valahul cel Mare, putând să negocieze un tratat de pace (sulhnâme), acordat de Mehmed al II-lea în 1479.
Studiul, bazându-se pe o cronică spaniolă a turcilor recent descoperită, scoate în evidență importanța coloniilor armene din Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Autorul presupune că persecuția acestei minorități în Valahia Mare, menționată într-o scrisoare a Patriarhului Maxim către dogele venețian în ianuarie 1480, se referă la Moldova, iar grație acestei interpretări autorul datează la anul 1479 sulhnâme-ul menționat mai sus.
Cuvinte cheie
Dobrogea, Mehmed al II-lea, Moldova, Ștefan cel Mare, Valahia Mare
