Rezumat
Veridicitatea informațiilor din tradiția consemnată de cronicarul Neculce cu privire la fixarea hotarului de nord al Moldovei pe cursul Ceremușului, urmare păcii încheiate de Ștefan cel Mare cu regele Poloniei după lupta de la Codrii Cosminului, a fost mai întâi negată în totalitate în istoriografia noastră, pentru ca, pe măsură ce au fost publicate noi izvoare poloneze, care au confirmat-o, să fie acceptatăde istorici. Se impunea, din acest motiv, o analiză exhaustivă a tuturor surselor cunoscute pentru subiectul „donației de pe Ceremuș”, ce nu a fost făcută până acum.
Trecerea în revistă atuturor mențiunilor, din actele interne emise în Moldova și în voievodatul Rusiei din regatul Poloniei, cu privire la cele unsprezece sate pomenite în relatarea lui Neculce a confirmat, fără putință de tăgadă, că a existat o donație a satelor de pe malul drept al Ceremușului, făcută în 1499 de regele Ioan Albert lui Ioan Tăutul, marele logofăt al lui Ștefan cel Mare. Fiind vorba despre o donație viageră (izvoarele sunt unanime în această privință) nu atuncis-a schimbathotarul de jure între Moldova și regatul de la nord, cum a consemnat tradițiași cum au crezut unii istorici, ci a fost făcut doar un prim pas în această direcție.
Indicii din documente rămase în urma negocierilor purtate pentru încheierea păcii, după 1531, de diplomații regelui Sigismund I și ai lui Petru Rareș, dar și din textul tratatului încheiat de domnul Moldovei cu marele hatman Jan Tarnowski, ca reprezentant al regelui, la sfârșitul lui august 1538, ne dau toate motivele să credem că atunci a avut loc și cedarea, în favoarea domnilor de la Suceava, printr-o înțelegere verbală, a micului teritoriu de pe malul drept al Ceremușului.
Cuvinte cheie
Ceremuș, donație viageră, hotarul de nord al Moldovei, Ioan Tăutul, Ion Neculce, Petru Rareș
