Rezumat
Domnitorul Ștefan al Moldovei (1457–1504), al treilea cu acest nume din dinastia întemeiată în secolul al XV-lea, este cunoscut în istoria românilor cu supranumele „cel Mare”. Cercetări dintre cele mai recente au sugerat deja că domnitorul a primit acest apelativ încă din timpul vieții, spre sfârșitul domniei sale (AP, VI, 2010, 1). Un nou izvor, pus în valoare foarte recent, pare să ateste faptul că domnitorul moldovean era numit „cel Mare” încă din 1473. Analiza izvoarelor continuă acum cu edițiile operei baronului Sigismund von Herberstein, Rerum Moscoviticarum Comentarii (ediția latină, Basel, 1556; germană, Viena, 1557; și italiană, Veneția, 1550), care dau același supranume („ille magnus”, „der groß”, „quel gran”) preluat, fără îndoială, de la Moscova.
În ceea ce privește izvoarele interne, există o însemnare din 1509 în care Ștefan este numit „cel Bun și cel Bătrân”. Acest ultim apelativ, cel Bătrân, care a trecut neobservat până în prezent, este foarte bizar, căci, de obicei, acest supranume este atribuit după domnia unui omonim (desemnat prin cel Tânăr); însă între 1504 și 1509 Moldova n-a cunoscut un alt domnitor cu numele de Ștefan! Ar trebui, poate, să interpretăm această mărturie urmând sugestia lui Walther Kienast: cel Bătrân = cel Mare?! Pe de altă parte, există, de asemenea, o inscripție votivă de la Putna, datată în 1481, a cărei autenticitate a părut dintotdeauna îndoielnică tocmai din cauza prezenței acestui supranume (cel Mare) alături nu numai de numele domnitorului Ștefan, ci și de al tatălui său, Bogdan al II-lea (1449–1451). Dosarul acestui monument epigrafic și heraldic demonstrează (îi vom consacra, însă, un studiu special) autenticitatea textului și a însemnelor heraldice. Totalitatea mărturiilor par să indice o evoluție foarte interesantă a folosirii apelativului cel Mare, în funcție de planurile dinastice ale domnitorului Ștefan (cu o întorsătură decisivă în 1480–1481). Este posibil ca acest supranume să poată fi interpretat ca o „constatare a puterii”.
Addendum-ul este consacrat unei alte mărturii, și ea trecută neobservată, anume comentariul polonezului Jan Herburt de Fulsztyn (c. 1524–1577) din ediția latină a operei sale, tipărită la Basel în 1571: „Stephanusque moritur, Magnus Princeps”. Herburt îl urmează îndeaproape pe istoricul Martin Cromer, însă această însemnare îi aparține. Există probabil o legătură între operele lui Cromer, Herberstein (versiunea latină) și cea a lui Herburt: toate trei au fost tipărite (1555, 1556, 1571) la Basel în tipografia celebrului Ioannes Oporinus.
Cuvinte cheie
Herberstein, Herburt de Fulsztyn, Putna, Ștefan cel Mare
