Rezumat
Studiul de față analizează cum și sub ce forme venerarea sfinților locali este reflectată în actele de devoțiune publică ale lui Ștefan cel Mare. În cadrul acestui demers, cuvintele „sfinți locali” se referă atât la sfinții autohtoni cât și la sfinții al căror cult a fost inițiat sau consacrat de Biserica Moldovei în conexiune cu prezența relicvelor lor în țară. Inventariind și examinând informația mai degrabă săracă păstrată în izvoare scrise sau vizuale, ca și literatura secundară cu referințe la subiect, studiul identifică persoanele sfinte demonstrate ca fiind venerate în Moldova secolului XV, le încadrează într-un anumit tip de sfințenie, și, în final, analizează modelele devoționale ale evlaviei voievodale în relație cu ele. În timp ce sfinții autohtoni – pustnici și/sau fondatori de centre monahale locale – par a fi fost venerați exclusiv în relație cu venerarea relicvelor lor, izvoarele sugerează că Sfântul Ioan cel Nou s-a bucurat de un cult oficial, investit cu semnificație dinastică și reflectat ca atare în devoțiunea domnitorului, cu toate că de o mai mică importanță decât cultul sfinților tradiționali. Având în vedere marile limitări documentare asupra acestui subiect, autoarea doar avansează ipoteze în loc de concluzii propriu-zise, întrebându-se dacă includerea Sfântului Ioan cel Nou printre sfinții locali moldoveni este legitimă pentru epoca lui Ștefan cel Mare.
Cuvinte cheie
culte oficiale, devoțiune voievodală, sfinți locali, Ștefan cel Mare, venerarea relicvelor
