Rezumat
René d’Anjou (1409–1480), duce de Bar și de Lorena, duce d’Anjou, conte de Maine și de Provence, rege al Siciliei și rege titular al Ierusalimului și al Aragonului, este una dintre cele mai cunoscute figuri de monarhi ideali. Mai mulți istorici au încercat să explice în ce chip acest suveran minor a devenit le bon roi René. Autorul prezentului studiu pune constatările acestora în paralel cu trăsăturile principelui perfect, identificate de Lester Kruger Born, și constată că, pentru regele René, este vorba despre următoarele calități: devotamentul față de bunăstarea poporului, interesul pentru dezvoltarea economică și capacitatea de a pune ordine în viața personală, în gospodărie și în țară. Observațiile privindu-l pe regele René devin, la rândul lor, indicii pentru completarea portretului lui Ștefan cel Mare ca suveran ideal. Autorul subliniază că domnia îndelungată a lui Ștefan cel Mare, cultivarea – voită sau nu – a imaginii sale, situația economică și socială a Moldovei, buna cârmuire și ordinea au contribuit în chip decisiv la crearea și transmiterea figurii sale de monarh ideal.
Principele perfect, bunul rege, nu este în întregime o creație culturală. Recunoașterea caracterului exemplar al unui suveran este o expresie a recunoștinței supușilor săi. Primul nivel, cel afectiv, coincide cronologic cu domnia monarhului și eventual cu anii imediat următori. Al doilea nivel, cel cultural, corespunde unui stadiu ulterior și poate cuprinde chiar și câteva secole. Prin educație și prin mijloacele de propagandă, figura suveranului pătrunde apoi în mentalitatea colectivă și portretul său se îmbogățește cu noi trăsături caracteristice, unele dintre ele menite să răspundă nevoilor ideologice ale epocii în care au fost consemnate.
Cuvinte cheie
imaginar politic, René d’Anjou, Ștefan cel Mare, suveran ideal
