Rezumat
Punctul de pornire al cercetării de față a fost întrebarea: de ce Alexandru, fiul domnitorului Ștefan cel Mare (1457–1504), moștenitorul tronului († 1496), nu a fost îngropat la necropola dinastică de la Putna, ctitorită de tatăl său? Pentru a răspunde, autoarea analizează, pe de o parte, statutul lui Alexandru în ierarhia puterii din Moldova și, pe de altă parte, statutul mănăstirii Bistrița, unde a fost îngropat. În momentul morții sale, fiul lui Ștefan cel Mare avea propria sa curte la Bacău, unde construise o biserică, avea proprii săi comandanți și funcționari, întreținea propria sa corespondență și purta titlul de „Io Alexandru voievod, fiul lui Ștefan voievod, domnitorul Moldovei”. Alexandru nu era deci un simplu moștenitor al tronului, ci beneficia de un statut privilegiat, foarte special. Pentru a sublinia acest statut, trebuia o îngropare excepțională, întru-un loc prestigios. Însă, precum Saint-Denis în Franța, mănăstirea Putna a fost concepută de la început ca un loc de memorie, comemorând noua linie dinastică și glorificând simbolurile sale, și nu ca o biserică de familie, unde se îngroapă toți descendenții și strămoșii, de sânge sau prin alianță, bărbați și femei. Putna, cu spațiul său funerar ierarhizat de o manieră foarte clară, a fost destinat să adăpostească osemintele ctitorului său și ale domnitorilor care îi vor urma, precum și rămășițele soțiilor lor și poate ale copiilor de sex masculin, morți la o vârstă fragedă. Alexandru nu făcea parte din niciuna dintre aceste categorii. Nu era pur și simplu fiul unui domnitor, dar nici domnitor în toată puterea cuvântului, pentru că nu fusese încă încoronat. Pentru el era necesar un alt loc de înmormântare. Și acest loc a fost mănăstirea Bistrița, „mausoleul dinastiei”, construit de străbunicul său, voievodul Alexandru cel Bun (1400–1432), unde acesta a și fost îngropat. Prin îngroparea lui Alexandru la Bistrița se urmărea, printr-o subtilă strategie de memorie, o reunire a sângelui voievodal, o ancorare în memoria dinastică, o afirmație a originii, o atestare a filiației, un elogiu al paternității, subliniind continuitatea dinastică, existența unei singure familii dinastice domnitoare în Moldova și unitatea indisolubilă între membrii săi, vii și morți.
Autoarea ia în discuție și construirea la Bistrița de către Ștefan cel Mare a unui turn cu o capelă dedicată Sfântului Ioan cel Nou, sfântul dinastic ale cărui sfinte moaște au fost aduse în Moldava chiar de Alexandru cel Bun. Se regăsesc și câteva comentarii despre „galeria strămoșilor” pictată la Bistrița și despre fragmentele de îmbrăcăminte descoperite de arheologi într-un mormânt și opinia autoarei că ele ar fi aparținut lui Alexandru.
Cuvinte cheie
Bistrița, dinastie, memorie, Putna, Ștefan cel Mare
