Rezumat
Ultimii ani ai monarhiei austriece în Bucovina (1900–1918) au fost anii în care Mănăstirea Putna a canalizat speranțele de unitate națională ale românilor. Suferind de lipsa provinciilor istorice din trupul țării – Transilvania, Bucovina și Basarabia – românii au căutat în Mănăstirea Putna un loc de refugiu sufletesc, un loc de memorie istorică și de identitate culturală și spirituală. Nu întâmplător un bucovinean îi ura starețului mănăstirii, Teofil Patraș, la începutul păstoririi lui, să facă „din sf. Monastire Putna pentru noi cu drept cuvînt mai mult decât ceia ce e Meca pentru musulmani”. Cu o obște care nu a depășit 14 monahi, mulți dintre ei bătrâni și bolnavi, Putna a căutat să răspundă pe cât a fost posibil acestor dorințe. Aceștia sunt anii în care mănăstirea ajută intens celelalte biserici din Bucovina cu bani, veșminte, cărți și felurite obiecte de cult, în vreme ce propriile sale odoare vor merge la expoziții la București, Cernăuți și Viena. Tot în această perioadă se reface acoperișul și zidăria mănăstirii (1901–1903), se construiește prima clădire cu destinație de muzeu (1911), se serbează 500 de ani de la adormirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt (1904) și se primesc vizitele unor distinse personalități românești. Anii primului război mondial vor însemna pentru Mănăstirea Putna în calitate de simbol al identității românești o rezistență tacită, o apărare a patrimoniului și a valorilor ei de pretențiile monarhiei austriece.
Cuvinte cheie
1904, Francisc Iosif I, muzeu, Putna, Teofil Patraș
