Rezumat
Implicarea Moldovei în lupta antiotomană se plasează în contextul acțiunilor întreprinse, începând cu 1471, de papa Sixt al IV-lea pentru organizarea unei puternice cruciade împotriva turcilor. În acest sens, prin intermediul legatului pontifical Marco Barbo, Sfântul Scaun a depus eforturi pentru a pacifica cele două regate rivale, Ungaria și Polonia, ce urmau să joace un rol important în planurile de acțiune. Față de conflictul dintre acestea, voievodul Moldovei a menținut o atitudine rezervată, refuzând implicarea de partea polonă, deși, anterior, se confruntase cu o expediție militară a regelui Ungariei. Preocupările lui Ștefan cel Mare erau legate de un alt conflict, cel cu Radu cel Frumos, izbucnit, în 1469, ca un litigiu de frontieră între Moldova și Țara Românească. Acțiunile războinice întreprinse în Țara Românească, soldate cu înlocuirea lui Radu cel Frumos, vor atrage reacția sultanului, care a decis pedepsirea voievodului Moldovei. Încă de la sfârșitul anului 1473, o campanie otomană împotriva Moldovei părea iminentă. În aceste condiții, voievodului Moldovei nu-i rămânea altă alternativă decât cruciada papei, decizia sa de a se angaja în lupta împotriva turcilor fiind determinată de conjunctura politică și nu de ambiții personale. Un rol important, în acest sens, l-a avut armistițiul ungaro-polon, încheiat, în februarie 1474, la Stara Wiess. Tratatul stipula ca voievodului Moldovei să-i fie oferit un armistițiu de doi ani, din partea ambelor regate, după care o dietă comună urma să hotărască asupra drepturilor de suzeranitate revendicate de cei doi regi. Prin aceasta, Moldova putea conta, în cazul unui atac otoman, pe sprijinul ambelor regate.
Cuvinte cheie
Cuvintele cheie pentru acest articol nu sunt disponibile.
