XV, 2019, 2



Violența – instrument al puterii în Moldova lui Ștefan cel Mare | p. 21–36


Cuvinte cheie
mecanisme de guvernare, putere, Ştefan cel Mare, teamă, violență

Rezumat

Cercetarea dintr-o perspectivă comparată a episoadelor crude și sângeroase din domnia lui Ștefan cel Mare în Moldova (1457–1504) pune în lumină aspecte nerelevate până acum și nuanțează concluziile la care s-a ajuns pe marginea acestui subiect. În urmă cu câțiva ani, s-a arătat, cu argumente solide, că scenele de violență din cronicile vremii lui Ștefan cel Mare au avut ca model Vechiul Testament și scrierile apocaliptice, pe care domnul Moldovei pare să le fi urmat, în calitatea sa asumată de „ultim împărat”, biruitor al necredincioșilor și făcător al păcii care precede Apocalipsa. Unele acțiuni ale lui Ștefan cel Mare se aseamănă cu cele puse pe seama lui Vlad Țepeș în povestirile care s-au bucurat de un real succes de la un capăt la celălalt al Europei, dincolo de granițe politice sau confesionale. Aceasta nu ne îngăduie, însă, să credem că cei doi domni aveau aceleași „gusturi” morbide. În realitate, avem de-a face cu aceeași gamă de gesturi ale puterii, specifice suveranilor medievali care, urmând modelul lui princeps justus, erau îndreptățiți – ba chiar datori – să folosească violența pentru a inspira teamă. Dificultatea constă în a sesiza deosebirea dintre „violența de stat legitimă” și „violența privată nelegitimă” (Hans-Jacob Orning). Aceasta din urmă era asociată cu cruzimea, iar cruzimea era socotită un viciu al monarhului creștin. Alături de lăcomie și de severitatea excesivă, ea caracteriza domnia tiranilor. Folosirea violenței legitime de către Ștefan cel Mare era o componentă a exercițiului său de putere, necesară pentru a crea și a întreține un element de nesiguranță și teamă, astfel încât adversarii, din interior sau din afară, să nu îndrăznească a face altceva decât a i se supune. Deciziile surprinzătoare, amenințările, atacurile neașteptate, pedepsele sângeroase făceau parte din complexul mecanism de guvernare al suveranilor de drept divin, singuri stăpânitori, a căror autoritate se întemeia nu numai pe susținerea benevolă, ci și pe teamă.