Ioan-Augustin Guriţă
Ultimele pagini ale unei istorii comune: Schitul Mare din Galiţia şi Mănăstirea Suceviţa | p. 321–338


Cuvinte cheie
Mănăstirea Coşula, Mănăstirea Suceviţa, mitropolitul Gavriil Callimachi, Mitropolitul Leon Gheuca, Schitul Mare (Maniava)

Rezumat

Întemeiat în primi ani a secolului al XVII-lea, Schitul Mare (Maniava) a fost singura mănăstire ortodoxă în Galiţia, după convertirile succesive la catolicism a eparhiilor din zonă, şi a fost repede avansată la statutul de stavropighie a  Patriarhiei Ecumenice. Mănăstirea Suceviţa a fost închinată schitului din Galiţia în 1648 şi pentru mai mult de un secol amândouă au avut acelaşi stareţ. Schitul Mare a fost închis în 1785, iar călugării au trebuit să-şi găsească refugiu în ţările ortodoxe dimprejur.
 
Dintr-un document publicat în 1804 de către Constantin Erbiceanu se cunoaşte că în 1786 au fost 35 de călugări care au venit de la Maniava în Moldova. Acest document face referire la un alt document în care călugării făgăduiesc fidelitate faţă de domnitorul Moldovei şi ascultare faţă de mitropolitul de la Iaşi. Acest din urmă document, necunoscut până acum, a supravieţuit ca o copie legalizată în arhiva veche a Mănăstirii Coşula şi este publicat în anexă. Din el aflăm că 21 de călugări de la schitul galiţian se stabiliseră deja la Mănăstirea Coşula în 1783/1784. Aşadar, înţelegem motivul pentru care şi acei 35 de monahi au fost aşezaţi în mănăstirile Zbereni şi Coşula. În aceeaşi arhivă se află câteva documente aduse de către monahii Schitului Mare, printre care şi documente originale ale Mănăstirii Suceviţa. Monahii au mai adus cu ei câteva cărţi şi obiecte liturgice (icoane, potire etc.).
 
Autorul a mai studiat şi pomelnicul Schitului Mare păstrat în Biblioteca Academiei Române (manuscrisul slav nr. 79), de unde a aflat informaţii importante despre numărul şi statutul monahilor care au trăit şi au murit în acele mănăstiri după 1786.