Ştefan S. Gorovei
Ștefan, țara sa, oamenii săi. Reflecții contrariate | p. 79–100


Cuvinte cheie
„mit comunist”, bastarzi, limba română, Moldova, români, Ştefan cel Mare

Rezumat

În 2006, un joc-concurs organizat de Televiziunea Română (după o rețetă elaborată de BBC) a avut ca scop să desemneze, printr-un vot pretins universal, personalitatea cea mai importantă pentru poporul român, reprezentativă de-a lungul timpului. Pentru a opera această selecție, au fost alese, drept criterii, anumite calități: curajul, geniul, măreția, abilitățile de conducător, moștenirea spirituală. Finalmente, locul întâi a revenit lui Ștefan cel Mare, principe al Moldovei (1457–1504), care a întrunit 22,76% din voturile exprimate, urmat, la o anumită distanță, de Carol I, principe și apoi rege al României (1866–1914) și de marele poet romantic Mihai Eminescu (1850–1889), care au întrunit 14,42% și, respectiv, 13,66%. Rezultatul acestui joc, care a fost, fără nici o îndoială, un mare succes mediatic, a displăcut unei părți a participanților, care, fără a pierde vremea, și-au manifestat nemulțumirea, uneori într-un chip destul de violent și grosier (lipsit de eleganță, în orice caz), mai ales pentru a contesta legitimitatea câștigătorului. A putut fi observată, cu acest prilej, o neașteptată discrepanță între imaginea oferită de rezultatele cercetărilor istorice și aceea care bântuie, ca o fantomă, anumite spirite ale contemporanilor noștri. Pentru unii dintre ei, rezultatul concursului nu a fost decât urmarea unui așa-zis mit comunist infiltrat în cugetele românilor. Moldova lui Ștefan cel Mare nu era o țară locuită de români, moldovenii acelei epoci nu vorbeau limba română și domnul însuși nu cunoștea originea latină a poporului său. S-a format obișnuința de a atribui acestui principe un mare număr de copii nelegitimi, rezultați din relațiile sale cu nenumărate iubite (țiitoare). În zilele noastre, i s-a reproșat că a întemeiat un număr prea mare de biserici și mănăstiri, deși ar fi fost mai bine să pună bazele unei universități. Autorul expune argumentele capabile să respingă aceste alegații și mai ales teoria „mitului comunist”.