Sergiu Iosipescu
Ştefan cel Mare, domn al Ţării Româneşti | p. 157–174


Cuvinte cheie
Dobrogea, Mehmed al II-lea, Moldova, Ştefan cel Mare, Valahia Mare

Rezumat

În timpul războiului Pontic împotriva Imperiului Otoman (1473–1486), Ştefan cel Mare şi boierii săi au luat sub stăpânire Ţara Românească, acţiune descrisă în Cronica lui Ştefan Cantacuzino printr-o referinţă la stăpânirea voievodului Ştefan în acel principat şi printr-o ctitorie – biserica voievodală din Râmnicul Sărat. Autorul arată că cei 19 ani de stăpânire ai lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, pe care îi indică cronica, reprezintă perioada de stăpânire a voievodului moldovean asupra cetăţilor Chilia–Licostomo şi a teritoriului lor, adică sudul interfluviului Prut-Sasic (Sărata), Delta Dunării şi Dobrogea de nord-est, o parte de est a fostei Basarabii, care era o parte a Ţării Româneşti.
 
Ştefan cel Mare a lansat de asemenea un atac asupra centrului Dobrogei cu scopul de a distruge frontiera războinică turcească (uğ) instalată acolo. Această nouă afirmaţie se bazează pe un pasaj din Historia Polonica a lui Jan Długosz despre rezultatele atacului românesc, în care ocnele de sare ale otomanilor de pe litoralul Dobrogei (probabil de la Tuzla) au fost distruse. Pasajul a fost rezumat în Cronica Polonă a lui Joachim Bielski, iar acum, după reconstituirea întregii campanii, acest episod poate fi datat în iarna 1477/1478. De atunci, Moldova a fost recunoscută ca Valahia Mare, iar domnitorul ei ca Valahul cel Mare, putând să negocieze un tratat de pace (sulhnâme), acordat de Mehmed al II-lea în 1479.
 
Studiul, bazându-se pe o cronică spaniolă a turcilor recent descoperită, scoate în evidenţă importanţa coloniilor armene din Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Autorul presupune că persecuţia acestei minorităţi în Valahia Mare, menţionată într-o scrisoare a Patriarhului Maxim către dogele veneţian în ianuarie 1480, se referă la Moldova, iar graţie acestei interpretări autorul datează la anul 1479 sulhnâme-ul menţionat mai sus.