Liviu Pilat
Respublica Christiana şi Moldova (1471–1474) | p. 91–104


Cuvinte cheie
Cuvintele cheie pentru acest articol nu sunt încă disponibile.

Rezumat

Implicarea Moldovei în lupta antiotomană se plasează în contextul acţiunilor întreprinse, începând cu 1471, de papa Sixt al IV-lea pentru organizarea unei puternice cruciade împotriva turcilor. În acest sens, prin intermediul legatului pontifical Marco Barbo, Sfântul Scaun a depus eforturi pentru a pacifica cele două regate rivale, Ungaria şi Polonia, ce urmau să joace un rol important în planurile de acţiune. Faţă de conflictul dintre acestea, voievodul Moldovei a menţinut o atitudine rezervată, refuzând implicarea de partea polonă, deşi, anterior, se confruntase cu o expediţie militară a regelui Ungariei. Preocupările lui Ştefan cel Mare erau legate de un alt conflict, cel cu Radu cel Frumos, izbucnit, în 1469, ca un litigiu de frontieră între Moldova şi Ţara Românească. Acţiunile războinice întreprinse în Ţara Românească, soldate cu înlocuirea lui Radu cel Frumos, vor atrage reacţia sultanului, care a decis pedepsirea voievodului Moldovei. Încă de la sfârşitul anului 1473, o campanie otomană împotriva Moldovei părea iminentă. În aceste condiţii, voievodului Moldovei nu-i rămânea altă alternativă decât cruciada papei, decizia sa de a se angaja în lupta împotriva turcilor fiind determinată de conjunctura politică şi nu de ambiţii personale. Un rol important, în acest sens, l-a avut armistiţiul ungaro-polon, încheiat, în februarie 1474, la Stara Wiess. Tratatul stipula ca voievodului Moldovei să-i fie oferit un armistiţiu de doi ani, din partea ambelor regate, după care o dietă comună urma să hotărască asupra drepturilor de suzeranitate revendicate de cei doi regi. Prin aceasta, Moldova putea conta, în cazul unui atac otoman,  pe sprijinul ambelor regate.