Liviu Cîmpeanu
Relațiile lui Iancu de Hunedoara cu Țara Românească și Moldova, 1442–1456. O reevaluare (I) | p. 7–20


Cuvinte cheie
cruciade târzii, Iancu de Hunedoara, Imperiul otoman, Moldova, Țara Românească

Rezumat

În această primă parte a lucrării, autorul a analizat intervențiile militare și diplomatice ale lui Iancu de Hunedoara în Țările Române extracarpatice, până în anul 1445. După victoriile lui Iancu asupra armatelor otomane care au atacat Transilvania și Banatul de la Severin, în 1441 și 1442, a fost reluată ofensiva ungară împotriva turcilor. În ciuda succeselor creștine din Transilvania, sultanul Murad al II-lea l-a arestat pe Vlad Dracul, domnul Țării Românești, și a trimis un pașă otoman pentru a prelua provincia, la începutul primăverii anului 1442. A fost necesară o intervenție rapidă, Iancu de Hunedoara cu armata transilvăneană a trecut Carpații și l-a instalat pe tron pe Basarab al II-lea. Murad al II-lea a reacționat și l-a trimis pe Șehabeddin, beğlerbeğul Rumeliei, în Țara Românească, pentru a readuce provincia sub ascultarea sultanului, dar acesta a fost învins de armatele aliate ale lui Ioan de Hunedoara și Basarab al II-lea, în primele zile ale lunii septembrie 1442. Mai mult, noul conducător al Țării Românești s-a alăturat armatei cruciate în Campania cea Lungă, în iarna anilor 1443–1444. În primăvara următoare, sultanul Murad l-a eliberat din temniță pe Vlad Dracul și l-a trimis să ia stăpânirea Țării Românești. Părăsit de boierii săi, Basarab al II-lea a fost învins și ucis de rivalul său, Vlad Dracul. Această schimbare are loc într-un moment foarte delicat al diplomației ungaro-otomane, deoarece ambele puteri au încercat să câștige timp în vederea pregătirilor militare ale viitoarei cruciade, prin semnarea Tratatului de pace de la Adrianopol, în 12 iunie 1444, ratificat de Iancu de Hunedoara la Oradea, în 15 august 1444. Astfel, voievodul Transilvaniei și regele Vladislav au trebuit să accepte un nou status quo, prin numirea acestui voievod al Țării Românești, ca protejat al sultanului. Dar Tratatul de pace a fost curând rupt și Vlad Dracul a fost mobilizat să se alăture Cruciadei de la Varna. A refuzat să meargă la luptă și l-a trimis pe fiul său în fruntea unui contingent, păstrând astfel o atitudine duplicitară pe toată durata campaniei. Vlad Dracul s-a dovedit un susținător loial al sultanului Murad, când l-a arestat pe Iancu, după înfrângerea suferită de oastea creștină la Varna, în 10 noiembrie 1444. Deși a fost eliberat în urma intervenției diplomatice a palatinului Laurențiu Hedervary, Iancu de Hunedoara a devenit dușmanul lui Vlad Dracul, ajungându-se la răzbunare în contextul pregătirii Campaniei de la Kossovo, spre sfârșitul anului 1447.
 
Situația din Moldova a fost și mai gravă, unde războiul civil între urmașii lui Alexandru cel Bun dura încă din 1432. Cu toate acestea, izvoarele consemnează că Iancu de Hunedoara a reușit, prin diplomație, să recâștige Moldova pentru Coroana Ungară, în 1442. Cel mai probabil, voievodul Transilvaniei s-a aliat cu Petru al II-lea, „adevăratul moștenitor al Moldovei”, care era în conflict cu fratele său Ștefan al II-lea. Aliatul lui Iancu din Moldova nu a avut susținerea internă necesară pentru a trimite ajutor militar cruciaților în Campania cea Lungă, în iarna anilor 1443–1444. Mai mult, se pare ca Ștefan al II-lea a încercat o apropiere de Ungaria, iar Iancu l-a sfătuit pe Vladislav Jagiello să nu accepte vasalitatea voievodului moldovean decât în calitate de rege al Ungariei. Diplomația ungaro-moldoveană nu pare a avea succes, deoarece izvoarele nu atestă prezența unui contingent moldovenesc la Cruciada de la Varna, în toamna anului 1444. În sfârșit, în 1445, Ștefan al II-lea a reușit să-l alunge pe fratele său Petru al II-lea, iar Iancu a pierdut aliatul său din Moldova, putând să intervină la est de Carpați abia în 1447, în circumstanțe care vor fi expuse în cea de-a doua parte a acestei lucrări.