Maria Magdalena Székely
Refacerea Putnei – „proiect naţional” sau gest de putere ? | p. 251–260


Cuvinte cheie
ctitor, drept, legitimitate, putere, Putna

Rezumat

Autoarea își propune să examineze cele două refaceri ale Mănăstirii Putna, în secolele XVII și XVIII, încercând să stabilească cine a avut inițiativa începerii lucrărilor și cine a suportat cheltuielile. Analiza s-a făcut pe surse diferite: cronici, corespondență oficială, documente ale cancelariei domnești, pomelnice. Niciuna dintre ele nu indică faptul că domnitorii Moldovei în timpul cărora s-au întreprins lucrările – Vasile Lupu (1634–1653), Gheorghe Ștefan (1653–1658) și Eustratie Dabija (1661–1665) – ar fi făcut mari cheltuieli sau că ar fi arătat un mare interes pentru șantier. Însă Putna era o ctitorie domnească și o necropolă unde se odihneau trei suverani ai Moldovei. Un astfel de edificiu nu putea fi demolat și reconstruit decât de un domnitor. În aceste condiții, ca și reprezentanți ai „puterii suverane”, ca succesori ai lui Ștefan cel Mare – ctitorul mănăstirii –, cei trei voievozi doar au „binevoit” ca biserica Putnei să fie refăcută. Însă efortul și cheltuielile au aparținut mănăstirii, care dispunea de altfel de banii și mijloacele necesare pentru întreprinderea lucrărilor. Din acest motiv niciunul dintre cei trei domnitori menționați nu a fost considerat al doilea ctitor al Putnei. Unui alt personaj i-a fost acordată această calitate: Mitropolitul Iacob, care în 1755 a început o nouă etapă de reconstrucție la Putna. Însă mitropolitul nu se putea așeza în aceeași succesiune cu Ștefan cel Mare pentru a revendica dreptul de ctitorie și pentru a restaura mănăstirea. De aceea a făcut apel la memoria unei alte figuri excepționale a trecutului, Mitropolitul Teoctist I, cel care a sfințit altarul Putnei și, care, murind la 1478, a fost îngropat în biserica mănăstirii. În concluzie, atât în secolul al XVII-lea cât și al XVIII-lea, inițiativa restaurării Putnei a venit din interiorul mănăstirii, din partea celor care trăiau și se rugau între aceste vechi ziduri. Însă călugării aveau nevoie de un factor care să legitimeze din punct de vedere juridic și ideologic intervențiile lor asupra unei ctitorii domnești. Acest factor putea fi fie un prinț laic, fie un prinț al Bisericii.