Monah Iustin Taban
Optsprezece ani de viaţă a Putnei în documente de arhivă (1900–1918) | p. 255–268


Cuvinte cheie
1904, Francisc Iosif I, muzeu, Putna, Teofil Patraş

Rezumat

Ultimii ani ai monarhiei austriece în Bucovina (1900–1918) au fost anii în care Mănăstirea Putna a canalizat speranţele de unitate naţională ale românilor. Suferind de lipsa provinciilor istorice din trupul ţării – Transilvania, Bucovina şi Basarabia – românii au căutat în Mănăstirea Putna un loc de refugiu sufletesc, un loc de memorie istorică şi de identitate culturală şi spirituală. Nu întâmplător un bucovinean îi ura stareţului mănăstirii, Teofil Patraş, la începutul păstoririi lui, să facă „din sf. Monastire Putna pentru noi cu drept cuvînt mai mult decât ceia ce e Meca pentru musulmani”. Cu o obşte care nu a depăşit 14 monahi, mulţi dintre ei bătrâni şi bolnavi, Putna a căutat să răspundă pe cât a fost posibil acestor dorinţe. Aceştia sunt anii în care mănăstirea ajută intens celelalte biserici din Bucovina cu bani, veşminte, cărţi şi felurite obiecte de cult, în vreme ce propriile sale odoare vor merge la expoziţii la Bucureşti, Cernăuţi şi Viena. Tot în această perioadă se reface acoperişul şi zidăria mănăstirii (1901–1903), se construieşte prima clădire cu destinaţie de muzeu (1911), se serbează 500 de ani de la adormirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (1904) şi se primesc vizitele unor distinse personalităţi româneşti. Anii primului război mondial vor însemna pentru Mănăstirea Putna în calitate de simbol al identităţii româneşti o rezistenţă tacită, o apărare a patrimoniului şi a valorilor ei de pretenţiile monarhiei austriece.