Maria Magdalena Székely
Monarhul ideal în imaginarul Evului Mediu. René d’Anjou şi Ştefan cel Mare | p. 283–302


Cuvinte cheie
imaginar politic, René d’Anjou, Ştefan cel Mare, suveran ideal

Rezumat

René d’Anjou (1409–1480), duce de Bar şi de Lorena, duce d’Anjou, conte de Maine şi de Provence, rege al Siciliei şi rege titular al Ierusalimului şi al Aragonului, este una dintre cele mai cunoscute figuri de monarhi ideali. Mai mulţi istorici au încercat să explice în ce chip acest suveran minor a devenit le bon roi René. Autorul prezentului studiu pune constatările acestora în paralel cu trăsăturile principelui perfect, identificate de Lester Kruger Born, şi constată că, pentru regele René, este vorba despre următoarele calităţi: devotamentul față de bunăstarea poporului, interesul pentru dezvoltarea economică şi capacitatea de a pune ordine în viaţa personală, în gospodărie şi în ţară. Observaţiile privindu-l pe regele René devin, la rândul lor, indicii pentru completarea portretului lui Ştefan cel Mare ca suveran ideal. Autorul subliniază că domnia îndelungată a lui Ştefan cel Mare, cultivarea – voită sau nu – a imaginii sale, situaţia economică și socială a Moldovei, buna cârmuire şi ordinea au contribuit în chip decisiv la crearea şi transmiterea figurii sale de monarh ideal.

 

Principele perfect, bunul rege, nu este în întregime o creaţie culturală. Recunoaşterea caracterului exemplar al unui suveran este o expresie a recunoştinţei supuşilor săi. Primul nivel, cel afectiv, coincide cronologic cu domnia monarhului şi eventual cu anii imediat următori. Al doilea nivel, cel cultural, corespunde unui stadiu ulterior şi poate cuprinde chiar şi câteva secole. Prin educaţie şi prin mijloacele de propagandă, figura suveranului pătrunde apoi în mentalitatea colectivă şi portretul său se îmbogăţeşte cu noi trăsături caracteristice, unele dintre ele menite să răspundă nevoilor ideologice ale epocii în care au fost consemnate.