Ştefan S. Gorovei
Istorie putneană imaginară în pomelnicul Mitropoliei Moldovei (1754) | p. 75–92


Cuvinte cheie
Iacov, Mitropolia Moldovei, Nathanael, pomelnic, Putna

Rezumat

Pomelnicul Mitropoliei Moldovei a fost realizat din ordinul Mitropolitului Iacov și scris în mai 1754 de colaboratorul său, ieromonahul Nathanael. Amândoi aparțineau comunității monahale de la Putna. Conform obiceiului, noul pomelnic ar fi trebuit să fie o copie îmbogățită a vechiului pomelnic, deja plin de nume. Dar alcătuitorii pomelnicului de la 1754 nu au avut șansa de a găsi un asemenea document: ei au trebuit să refacă lista mitropoliților Moldovei utilizând izvoare pe care nu le indică. Analiza acestei liste demonstrează utilizarea unor izvoare istorice autentice, care au furnizat nume reale și controlabile, însă autorii nu au arătat nicio grijă când a fost vorba de succesiunea exactă și de cronologia mitropoliților. Prin urmare, ei au tolerat erori flagrante (de exemplu, o păstorire de aproximativ 60 de ani pentru Teoctist I, în timp ce izvoare autentice, disponibile chiar și la 1754, indică doar 25 de ani: 1453–1478). În două locuri, unde cronologia (chiar și relativă) rămâne absolut obscură, autorii au introdus două grupe de mitropoliți (opt și cinci, în succesiune neîntreruptă) ieșiți, potrivit lor, din aceeași Mănăstire Putna. După tradiție, acești mitropoliți ar fi trebuit să îndeplinească mai întâi ascultarea de egumeni ai acestei mănăstiri și să petreacă de asemenea ceva timp în fruntea unuia dintre cele trei episcopii moldave (Roman, Rădăuți, Huși). Însă numele acestor personaje – a căror păstorire ar fi trebuit plasată în cursul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea – pare să fie de negăsit între aceste liste. Ca o încercare de concluzie, autorul își permite să avanseze o ipoteză. Pomelnicul mitropolitan din 1754 reflectă, potrivit lui, un fragment de istorie imaginară a Mănăstirii Putna. În circumstanțele politice ale timpului, era nevoie de întărirea statutului acestei mănăstiri renumite, care se găsea în fruntea mănăstirilor „naționale”, în rivalitate cu mănăstirile închinate Locurilor Sfinte și administrate de greci. Faptul că dăduse 13 arhiepiscopi, o dată opt și încă o dată cinci unul după altul, putea fi o puternică atestare a acestui statut. Nu este deci deloc întâmplător faptul că la Putna în 1757 se afirmă categoric privilegiul (pe care această mănăstire l-a avut dintotdeauna) de a furniza candidați pentru episcopiile țării.