Alexandru Pînzar
Cutumă şi inovaţie: succesiunea la tron în Moldova, în 1517 | p. 43–53


Cuvinte cheie
alegere, Bogdan al III-lea, domnie asociată, legitimitate dinastică, Moldova, Ștefan cel Tânăr, succesiune

Rezumat

Analiza circumstanțelor în care s-a realizat transmiterea puterii după moartea subită a lui Bogdan al III-lea ne dezvăluie că în aprilie 1517 au existat toate condițiile pentru o criză succesorală. Deși cel care i-a urmat, Ștefan cel Tânăr, era fiul său cel mai mare, vârsta lui fragedă și faptul că se născuse în afara căsătoriei (deși fusese legitimat de tatăl său) constituiau dezavantaje în raport cu pretendenții proveniți din alte ramuri ale descendenței lui Alexandru cel Bun. Potențiala criză a fost evitată, totuși, datorită deciziilor luate de boierii din sfatul lui Bogdan al III-lea. Principala lor acțiune a fost reînnoirea tratatului cu Polonia, primul act politic important al noului domn, prin care Ștefan cel Tânăr a fost practic recunoscut de Sigismund I, iar pericolul reprezentat de pretendentul Petru, care era protejat de rege, a fost anihilat. Chiar dacă în clauzele acestui tratat numele noului domn era însoțit de cel al fratelui său mai mic, numit tot Petru, nu a fost vorba, după cum au presupus unii istorici, despre o domnie asociată, în cadrul căreia fratele mai mare ar fi avut o poziție preeminentă. Cercetarea a arătat că explicația trebuie căutată mai curând în vârsta foarte fragedă a celor doi frați, cu riscurile și inconvenientele asociate, printre care și faptul că nu exista perspectiva apariției unui urmaș la tron într-un viitor apropiat, rolul lui fiind preluat, temporar, de fratele mai mic. Scopul era, bineînțeles, garantarea păstrării valabilității actelor, chiar și în cazul dispariției unuia dintre cei implicați. Succesiunea din primăvara lui 1517 din Moldova a fost, în concluzie, prima pentru care legitimitatea dinastică n-a mai fost suficientă, trebuind să fie întărită prin formula electivă.